Pentru Freddie, Brian, John, Roger şi Cătălina

E complicat, e complicat al naibii. Cazi în limbă după Ciupercă Elisabeta, cea mai sexy colegă dintr-a opta, îţi răpăie un solo de tobe-n coşul pieptului ori de câte ori o vezi, şi când colo, te trezeşti că „nu consimte la amoarea ta“. De ce? Păi, tocmai aici e clenciul. Fiindcă, vezi Doamne, i-ar fi căzut cu tronc un găligan acneic şi unsuros dintr-a unşpea. Şi de ce i-ar fi căzut cu tronc? Hm. Fiindcă asudatul tocmai primise un disc cu John Fogerty, ăla cu Rocking All Over the World (uşurel, nu săriţi, Status Quo l-a preluat abia în 1977), pe care nu-l mai avea nimeni din şcoală şi din cartier. Taică-său, şofer de TIR, i-l adusese din Iugoslavia, iar el, nemernicul, a venit cu discul la ore, fluturându-l deasupra capului ca pe-o legitimare a propriei persoane, şi i l-a arătat. Cât despre ea, frumoasă şi toantă cum era, a muşcat momeala şi mi-a dat cu flit. Nu e echitabil şi nu e corect să te-ntreci aşa în ale amorului. El licean, tu în gimnaziu. El cu John Fogerty şi Rocking all Over the World, tu cu Valsurile celebre de la Electrecord, pe care dansau mama, tata şi musafirii sâmbătă seara, după Sfântul, Răzbunătorii, Campionii, Baronul, Evadatul, Omul cu valiza, Brett şi Danny, Mannix, Kojak, Incoruptibilii sau ce sărăcii de seriale or mai fi rulat pe-atunci. El cu pick-up Akai şi nişte boxe cât casa, tu cu o porcărie indigenă cu difuzoare mici şi fidelitate pe măsură.

E complicat, e complicat al naibii. Chiar şi după ce ajungi, în fine, la liceu. (Şi nu oriunde, ci la „Sava“.) Cazi în limbă după Paraschiv Cătălina, colega ta de catalog şi de ultimă bancă, îţi răpăie un solo de tobe-n coşul pieptului de fiecare dată când îşi ridică sarafanul – un pic şi înc-un pic, cât să nu-ţi mai încapi în pielea din dosul fermoarului şi să-i mulţumeşti bunului Dumnezeu că n-ai rămas în trening după ora de sport. E complicat, e complicat al naibii şi fiindcă Paraschiv Cătălina pare imună la suferinţa seamănului. Ba chiar se amuză când îl vede pârjolit la focul dorinţei şi lungindu-şi telescopic gâtul spre decolteul ei, doar-doar i-o zări un petic din comorile cuibărite în sutien. Ce poţi să faci? Teoretic, orice. Practic, nimic. Nimic folositor, oricum.

Răzbunarea nu e doar o mâncare bună dacă o consumi de la frigider, ci şi arma prostului. Aşa grăit-au înţelepţii. Ce nu ştiau ei e că un liceean îndrăgostit n-are cum să nu fie prost şi, prin urmare, nu se poate sustrage gândurilor de revanşă. Şi cum te poţi răzbuna pe cineva la care n-ai nici a zecea parte din accesul râvnit? Simplu. Transferându-i, fără ca acel cineva să ştie, paşii tăi greşiţi, minusurile tale catalogale, zilele tale de ofsaid şcolăresc. Decizia e grea, dar trebuie luată. Şi o iau, cu frisonul lăuntric pe care-l induce săvârşirea unei nedreptăţi în sufletul cuiva altminteri candid. Când tata se întoarce de la şedinţa cu părinţii, gârbovit de recolta de note proaste pe care mi le descoperă prin mijlocirea dirigintei, mă revolt cu o somptuoasă teatralitate.

— Patru la mate? Eu? Păi, nu m-a ascultat niciodată.

— Şi încă unul la istorie, precizează tătânele, în chingile pedanteriei contabile.

— La istorie am un zece! răbufnesc cu un tremur în glas şi cu o anume dilatare a pupilelor.

— Un zece şi-un patru, insistă, deocamdată calm, părintele.

— Precis te-ai uitat unde trebuie? Diriga e cam cu mintea praştie, să nu-ţi fi arătat altceva.

— Crede-mă, ştiu cum te cheamă. La fel ca pe mine. Ca să vezi coincidenţă.

Înaintea acceselor de nervi (provocate nu de boacăna în sine, ci de obiceiul meu de-a ţese în juru-i un covor de scorneli), tata e de obicei ironic şi rece. Aidoma răzbunării de care vorbeam.

O minciună, regatul meu pentru o minciună. Îmi storc creierii, îmi frâng mâinile, îmi frământ tot ce e de frământat şi, la sfârşitul acestui număr de gimnastică a disperării, ies pe covertă cu o explicaţie beton.

— Stai că m-am prins. A trecut nota la cine nu trebuia. Pe Cătă a ascultat-o la mate şi i-a dat patru, nu mie. Mi l-a pus din greşeală. Suntem vecini de pagină. Paraschiv şi Paraschivescu.

În mod normal, tata mi-ar repeta, pentru a suta oară, că Dumnezeu ne-a dat darul graiului ca să rostim cuvintele în integralitatea lor, nu pe jumătate. Aşadar, nu „Cătă“ şi nu „mate“. Acum însă, simte nevoia să nu fie doar băşcălios, ci şi logic.

— Şi la isto? Tot aşa a greşit şi profu’ de isto?

Dacă e să ne batem în deducţii logice, fie.

— Aşa cum a greşit profa… profesoara de mate…matică, tot aşa putea să greşească şi ăla de istorie, rostesc victorios.

— Dar cum se face că nimeni nu ţi-a trecut niciodată un zece-n loc de-un patru? Tot aşa, din greşeală. În loc de „Cătă“, la tine.

Ce să zic? Logica lui pare ceva mai bună decât a mea. De-aia părinţii-s părinţii, iar copiii – dacă mă urmăriţi atent – copii.

*

E complicat, e complicat al naibii. Fiindcă nu te poţi feri întotdeauna de răzbunarea cuiva împotriva căruia ai încercat să te răzbuni. Iar Paraschiv Cătălina nu e doar frumoasă, arzuie şi, în mod straniu, bună la învăţătură. E în acelaşi timp mândră, răutăcioasă şi resentimentară. Ranchiuna îi ronţăie sufletul ca viermele care sapă în carnea mărului. Nu ştiu cum face (i-o fi spus diriginta), dar până la urmă prinde de veste că încercasem să-mi păcălesc tatăl luându-mi chixurile de la şcoală şi aruncându-le în cârca ei. Şi decide să mi-o coacă în toiul unei ore de latină (– Salvete, pueri. – Salve, magister.), pe când blajinul profesor Constantin Moldoveanu, o chifteluţă de om, o perifrastică pasivă la costum şi cravată, o pufoşenie bătrâioară şi zâmbilie, se produce imparisilabic undeva la catedră, plimbând din când în când asupra noastră nişte priviri de un ablativ absolut. Domnul Moldoveanu îşi evaluează elevii prin grila unui procustianism intratabil. Dacă te pricepi să îndrugi două vorbe despre mai ştiu eu ce declinare, eşti în regulă şi capeţi un nouă. Dacă torni şi un proverb în latină – Labor omnia vincit improbus – , eşti deştept foc şi-mpuşti decarul. Dacă taci aidoma lebedei lui Blaga, te faci de râs, ceea ce înseamnă că nu meriţi altceva decât o încruntare şi un opt. Nota şapte nu există, iar de corigenţă nici nu poate fi vorba. Severitatea redutabilă a cancelariei de la „Sava“ e contrazisă de acest septuagenar rotofei şi trandafiriu în obraji, cu tâmple albe, ochi umezi, degeţele wurst şi manichiură de metrosexual.

— Au! Băi, ce faci, nu ţi-e bine?

De la supinul lui Constantin Moldoveanu la suspinul meu distanţa e mai scurtă decât pasul de la sublim la ridicol.

— Termină, Cătă, ne vede Perişoară, îi şoptesc implorator.

Profesorul Moldoveanu abandonează a doua formă a infinitivului preactiv şi-şi mijeşte ochii spre fundul clasei. Iar acolo, cu sarafanul în dezordine şi cu o expresie de scârbă fără frontiere, Paraschiv Cătălina se ridică în picioare, îşi aranjează părul sub cordeluţă şi glăsuieşte pe un ton ultragiat:

— Tovarăşu’ profesor, Paraschivescu nu mă lasă-n pace. Îmi arată porcării.

Moldoveanu ne cuprinde pe amândoi – pârâcioasă şi pârât – în năvodul unei priviri în care clipoceşte dezolarea. Pe urmă buzele i se desfac într-un surâs de iluminat care pătrunde pe neaşteptate în bezna unei taine.

— Aaaa, ia uiteeee, Paraschiiiiiv şi Paraschivescuuuu. Ca la cataloooog. Ce faceţi voi acoloooo?

Paraschiv Cătălina agită o foaie de hârtie smulsă din caiet şi se apropie cu ea de catedră, hotărâtă să demaşte mârşăvia. Împietresc şi n-am timp să scot o vorbă. Până să deschid gura, Paraschiv Cătălina, cea mai bună desenatoare a clasei şi aspirantă prematură la un loc la Arte Plastice, a şi ajuns lângă profesor. Îi înmânează foaia şi murmură, cu aerul unei orfeline persecutate:

— Se ţine de prostii, tovarăşu’ profesor. Nici n-am înţeles tot ce ne-aţi spus despre infinitivul proactiv.

— Preactiv, o corectează compătimitor Moldoveanu, aruncând un ochi spre foaie.

Iar pe portativul dictando al foii, în teribila ei sculpturalitate, se lăfăie o scenă de sex de pe care privirea profesorului se retrage pudic, pentru a face loc indignării.

— Bine, Paraschivescule, se poate? Tocmai tu, care eşti băiat deştept (ştiam cinci proverbe), să faci aşa ceva? Pe cine-aveţi voi dirigintă?

— Pe St… tovarăşa profesoară Olteanu Ecaterina, de economie, raportează Paraschiv Cătălina, pe punctul de-a o zbârci la rându-i şi de-a emite vocabula „Stăncuţa“, porecla dirigăi.

— O să vorbesc cu dânsa, conchide trist Moldoveanu. Dumneata pofteşte la loc şi astâmpăraţi-vă amândoi.

Răcorită, colega mi se-ntoarce-n bancă şi profită de faptul că e cu spatele la profesor ca să scoată limba la mine şi să şi-o mişte atât de lasciv, încât simt că mă ia cu năduşeli. Restul clasei râde pe înfundate.

N-are rost să explic că desenul porcos fusese făcut de Paraschiv Cătălina, nu de mine.

N-are rost să spun că, timp de un sfert de oră, îşi tot ridicase sarafanul, iar la un moment dat îmi luase mâna dreaptă şi şi-o vârâse între pulpe.

N-are rost să divulg că-mi şoptise la ureche, atingându-mi-o cu vârful limbii: „Ţi-ar plăcea, jigodie, nu?“

N-are rost să încerc să împiedic o nouă convocare a genitorelui la şcoală, pentru a i se aduce la cunoştinţă, din partea unei diriginte uscate ca mărarul pentru murături, că odorului avea să i se scadă nota la purtare.

E complicat, e complicat al naibii.

*

— Şaiş’nouă.

— Cum adică?

— Aoleu, prostănac mai eşti. Păi uită-te bine, corpul lui şi corpul ei…

Suntem acasă la Toma Ruxandra, şefa clasei. Suntem la ceai, undeva pe Berzei, într-o seară de vineri, cam la o săptămână după episodul din ora de latină. Toma Ruxandra ne-a chemat pe câţiva din clasă, băieţi şi fete, ca să ne-arate o poză alb-negru din revista Cinema cu Marcel Iureş, iubirea ei platonică, şi ca să ne pună două discuri cu Cat Stevens. Tea for the Tillerman şi Teaser and the Firecat. La un moment dat, lumina se stinge. Iar eu mă trezesc dansând cu Paraschiv Cătălina, care stă lipită de mine şi-mi explică în şoaptă, pe acordurile din Father and Son, cam tot ce-ar trebui să ştie un nelumit despre poziţia pe care-o desenase ea atunci pe foaia dictando. Mă străduiesc să-mi maschez cumva erecţia, pe când Cat Stevens îşi vede de-ale lui, cu vocea aia de ţârcovnic înţelept:

It’s not time to make a change

Just relax, take it easy,

You’re still young, that’s your fault,

There’s so much you have to know.

Find a girl, settle down,

If you want, you can marry,

Look at me, I am old, but I’m happy.

Uite-aşa te loveşte diabetul, îmi spun, având grijă să n-o ţin pe Paraschiv Cătălina nici prea strâns, nici prea detaşat. Asculţi două siropuri de-astea şi ţi-o ia glicemia razna. Şi oricum, e aiurea să dansezi pe muzica lui Cat Stevens. De fapt, e aiurea să dansezi. Muzica se ascultă, nu se dansează. Iar muzica bună nu înseamnă lălăiala asta zaharoasă, ci un rock năprasnic, să se scuture lustra şi să le tremure ciorba-n farfurie vecinilor de jos. Un Motorhead, un AC/DC – ceva, acolo. Câtă lână trebuie să ai în genunchi ca să asculţi Lady d’Arbanville, Wild World sau Morning Has Broken? Iar dacă tot îţi plac tristeţile, barem pune-un Paul Simon, un Dylan, hai, un Donovan, dar nu oboseala asta plăsmuită din fum şi cenuşă. Pfui! Dar în fond, la ce să te-aştepţi de la un ins cu mamă suedeză şi tată grec?

— Ştii cum se face dragoste?

— Ha?

Paraschiv Cătălina îşi trece limba peste buză şi repetă întrebarea:

— Ştii cum se face dragoste?

Dac-aş mai avea o mână, m-aş scărpina cu ea în cap, ca Stan Laurel în clipele de confuzie.

— Păi… ăăă… cam da… uite… cred… adică… aşa… tehnic… dacă… asta… cum adică?

— Băi, ştii sau nu ştii?

— …D-d-d-nu…

Mă trage spre ea, răspund la comenzi şi sunt cât pe-aci s-o împung cu ţeava de la pistolul bucuriei.

— Îhî, de-acolo pleacă tot, zice ea când îmi observă stinghereala. Fii atent aici. Umblu de nu ştiu când dup-un cântec. L-am auzit odată la un chef şi de-atunci, ioc. Şi-mi place de mor. Bun. Îmi faci rost de discu’ pe care e piesa aia, trecem la meditaţii. Te-nvăţ cum se face dragoste. Mă rog, până la un punct. Ia zi, te bagi?

Întrebarea are un „ce“ pervers, mai ales la ce-mi trece prin scufie în secunda aceea. Clatin din cap ca un căţel de pluş fixat pe bordul maşinii şi întreb, cu gura cleioasă:

— Cum îi zice cântecului?

— Treiş’nouă. Habar n-am cine-l cântă. Nu-i ştiu vocea.

— Gata, s-a marcat. Să fie dracu-al dracu’ dacă nu-ţi fac rost.

E momentul când îmi dau seama că s-a făcut lumină, muzica s-a oprit, iar gaşca se uită la mine cum mă-nvârt în braţe cu Paraschiv Cătălina. Cu amândouă mâinile pe fundul ei.

Treiş’ nouă, da? Naiba ştie ce cântec o mai fi şi ăsta. Probabil tot despre o poziţie, o-ncolăceală, o chestie de umflat prohabul.

E complicat. E complicat al naibii.

*

Oricâte note proaste aş lua (şi iau, nu glumă) şi oricât aş încerca să le ascund (şi încerc, nu jucărie), tata şi-a fixat nişte trepte ale complicităţii cu mine de pe care nu coboară. Una dintre ele vizează discurile care mai vin din când în când la „Muzica“. Are acolo o pilă simpatică, pe Mariana, o brunetă mai lungă decât solstiţiul, care-i dă telefon acasă când vine marfă. Altfel, dacă nu dispui de-un insider, adio muzici. Să ne-nţelegem, pila pune deoparte un Celentano, un Endrigo, un Los Paraguayos sau chestii simfonice produse pe la ruşi, necum Pink Floyd sau Black Sabbath, care nu ştiu drumul spre comerţul socialist. Oricum, e vremea vinilurilor vândute pe sub mână sau oprite sub tejghea. E vremea conivenţei de dragul artei. E vremea concesiilor care topesc intransigenţa şi principiile.

— Vezi că m-a sunat Mariana adineauri, mă anunţă tata într-o după-amiază de octombrie mohorâtă ca visul unei fecioare din Iran. Cic-au adus nişte chestii.

— Şi?

— Sunt păsăreli de-ale voastre. Zdranga-zdranga. Da’ zice să te duci acum, c-o să fie bătaie.

— Păi nu ţi le-opreşte?

— Nu, n-are cum. Deja e lume şi nu poate să facă nici o manevră.

Când ajung la „Muzica“, vreo treizeci de miliţieni se chinuie fără spor să transforme gloata în coadă şi tribul în popor. Câteva sute de oameni se împing, se calcă-n picioare şi se iau la ghionturi, în timp ce vânzătoarele sortează prada pe care-o scot din nişte cutii pătrate de carton. „ABBAAAAA!!!“ urlă isteric o blondă în spatele meu, la vederea unei bucăţele de ambalaj. Dau s-o întreb Voulez-vous?, dar îmi dau seama că nu-i momentul pentru jocuri de genul ăsta.

Discurile sunt de la Dum-Dum, o casă de producţie indiană, cu apariţii rarisime în România. Talazul omenesc se unduieşte ca într-o peluză de stadion sud-american şi sute de ochi vânează titlurile de pe coperte. Până la punerea în vânzare ar mai fi cam jumătate de oră. Nerăbdarea creşte cu fiecare secundă. Media de vârstă a asediatorilor e undeva în zona majoratului. Fiecare a venit cu o speranţă, fiecare aşteaptă startul ca să se bată pentru… nu se ştie pentru ce, dar un lucru e cert: nimeni nu concepe să plece de-aici cu mâna goală. Advienne que pourra et coûte que coûte.

În clipa când una dintre vânzătoare rosteşte cuvântul magic „Poftiţi“, începe năvala. Ai impresia unei scene de film istoric, cu asediatori sangvinari şi cu localnici care cerşesc zadarnic clemenţă. Nu trece mult şi, sub presiunea gloatei, unul dintre geamurile uriaşe ale magazinului se sparge, făcând să ţâşnească o cascadă de urlete şi provocând spaima vânzătoarelor care intuiesc dezastrul. Discurile scoase din cutii stau în spatele unei tejghele care nu pare să prezinte o problemă pentru vreunul din cei care-au reuşit deja să forţeze pătrunderea în magazin. Foamea de muzică a mulţimii le împresoară ca limbile de foc ale unei dorinţe amânate. Nu contează ce-a venit de la Dum-Dum, bine c-a venit. Ceva-ceva s-o găsi pentru fiecare dintre aceşti cruciaţi ai bluesului, pop-rock-ului sau jazzului. Altceva decât şlagărele lui Vasile Vasilache Jr., Edmond Deda sau Temistocle Popa. Altceva decât vocile lui Dorin Anastasiu, Olimpia Panciu şi George Enache.

Forţa de propulsare a miriapodului uman ar putea trimite o rachetă pe Marte, îmi spun, tocmai când un brânci ostăşesc mă trimite, împreună cu alţi trei-patru camarazi de suferinţă, printr-un al doilea geam care se face ţăndări. Intrarea în magazin, fie ea şi forţată, seamănă cu trecerea unei graniţe. Mă aflu, dintr-odată, dincolo. Şi, cu un firicel de sânge prelingându-mi-se de sub chică, observ că, în spatele nostru, miliţienii se desfac în cordon şi sigilează cu uniformele lor albastre uşile şi resturile de geam ale „Muzicii“. Am avut noroc, am nimerit înăuntru mai repede decât m-aş fi aşteptat, deşi mai încet decât mi-aş fi dorit. Sunt acolo, la doi paşi de tejgheaua pe punctul de-a fi acoperită de mişcarea browniană a cumpărătorilor. Afară, lumea se agită mai departe, fără să ţină cont de ameninţările miliţienilor şi de bastoanele pe care le rotesc deasupra capetelor. Fiecare dintre cei de-acolo ar da orice să fie în locul fiecăruia dintre cei de-aici.

— Bagă forţă, vere!

— Ho, nebunule, că mă omori!

— Hai-hai, mai nervos, că n-avem vreme!

— Stai, bă, că-mi rupi spatele!

— Vezi să nu-ţi rup capu’!

— Da’ dă-te, băi, la o parte şi lasă pe-altu’ dacă nu-ţi place!

Doar o mână a mea ajunge la tejgheaua pe care mâinile transpirate ale peţitorilor de muzică au şi năclăit-o. Restul corpului pare cumva desprins şi aşteaptă rezultatul incursiunii în spaţiul de pradă. Dreapta mi se încurcă în mâinile celorlalţi, ne dăm unii altora peste degete, înjurăm, năduşim şi simţim că nu mai avem aer – totul sub ochii dilataţi ai vânzătoarelor, care ştiu că singurul lucru pe care-l pot face e să nu ne stea în cale. Baletul mâinilor continuă. Din când în când, una pescuieşte ceva – nu ştie ce – şi încearcă să-l aducă sub ochii posesorului. În stânga mea, un blond cu o broderie de coşuri pe faţă smulge un Ten Years After din grămadă şi urlă orgasmic. Mai are dreptul la un disc, căci – îmi aduc aminte în plin elan explorator – nimeni n-are voie să ia mai mult de două produse. Uite-aşa. Să rămână pentru toţi, maică. Deşi e limpede pentru toată lumea că n-are cum să rămână pentru toţi. Nici cei dinăuntru nu sunt sută la sută siguri de reuşită.

— Purple, să moară mortu’! jubilează ceva mai departe o aschimodie care a reuşit să-şi strecoare braţul cât o grisină prin barajul câtorva huidume şi să-i găbjească pe Ritchie Blackmore şi Ian Gillan.

Forez mai departe şi la un moment dat sunt pe punctul să prind un colţ de disc între degete. Cineva mai bine plasat mi-l suflă şi pe urmă îl identifică decepţionat: Pussycat. Fâssss!!! Împing cât pot, îmi agit mâna şi-mi văd de prospecţiuni. Dacă m-ar privi în clipa asta, Chifteluţă Moldoveanu mi-ar binecuvânta efortul cu un Per aspera ad astra bine ţintit. Dar Paraschiv Cătălina? Ea ce-ar face şi ce-ar zice? Sunt în stare să-mi imaginez?

E complicat. E complicat al naibii.

Atâta doar că, după vreo zece minute, izbutesc prima captură. O aduc căznit în zona analizatorului vizual şi citesc tremurând: Led Zeppelin. Dumnezeule, Houses of the Holy! Esteeeeeee!!! Robert Plant la măndel acasă. Şi nu oricum, ci la pachet cu Jimmy Page, mânca-i-aş double six-ul.

Între timp, bubosul din stânga mea e cât pe-aci să facă infarct când scoate din grămadă Dark Side of the Moon al lui Pink Floyd. Ce baftă pe el! În schimb, cel din dreapta, care se păcălise cu Pussycat, mai luftează o dată şi se-alege cu duetul Baccara.

După trei veşnicii şi patru eternităţi, trag şi eu al doilea loz. Mă uit cu o doză de circumspecţie, ba chiar temător, dar până la urmă zâmbesc. Nu-i rău. Nu-i rău deloc. Queen, A Night at the Opera.

*

Playback, vă rog frumos. Stau cocoţat pe braţul fotoliului de lângă geam, cânt la o chitară imaginară şi mă visez pe scenă, scăldat în adoraţia publicului. Am de mic obsesia asta. Pe la nouă ani, găsisem prin casă un disc pe care scria „Roberto Benzi dirijează Liszt“ şi decisesem că voiam să fiu ca Roberto Benzi: chipeş, precoce, încruntat, valoros şi celebru. Prin urmare, îmi supravegheam reflexia dirijând în sticla geamului singura muzică la care mintea mea de-atunci avea acces şi care nu mă plictisea: un grupaj de coruri din opere. Piesa pe care-o dirijam în apogeul patosului gesticulator era „Corul vânătorilor“ din Freischütz de Weber. Până la Liszt mai aveam.

Acum lucrurile se schimbă, odată cu noaptea la operă a lui Queen, din care au şi trecut primele patru piese. Sunt Brian May, am părul lung, cârlionţat, şi simulez acordurile din ’39. De data asta, Paraschiv Cătălina m-a păcălit. Cântecul n-are legătură cu fanteziile copulatorii şi nu denumeşte o poziţie din acrobatica aşternutului. De fapt, Paraschiv Cătălina nu-mi dăduse nici un indiciu. Mă indusesem singur în eroare, plasând de capul meu’39 alături de 69-le desenat cu aplomb naturalist în ora de latină.

În timp ce ciupesc corzile chitarei fictive, ascult muzica. Ascult, cu şi mai mare atenţie, versurile. Şi le mai ascult o dată. Şi încă o dată. Şi încă o dată. Şi-mi vine să nu mă mai opresc din ascultat, să pun piesa în buclă şi să rămân doar eu cu ea. Dau volumul mai tare. Şi mai tare. Şi mai tare, până începe să nu se mai audă bine de tare ce e. Să fie oare despre anul 1939 şi începutul războiului? Parcă nu. Se potrivesc câteva chestii, dar destul de puţine. Cuvintele vorbesc mai degrabă despre o ţară care nu apare pe nici o hartă, despre un ţărm fără capete, despre un drum într-un loc şi într-o lume despre care nimeni nu ştie nimic, despre o sculptură în aer, apă şi foc.

In the year of thirty-nine

Assembled here the volunteers

In the days when the lands were few.

Here the ship sailed out

Into the blue and sunny morn’,

Sweetest sight ever seen.

Umblu la volum, îl aduc la un nivel convenabil şi las vocea de truver bonom a lui Brian să se împrăştie în cameră ca aburul cald al pâinii scoase din cuptor. Plec la drum cu voluntarii, fără să ştiu foarte bine sub ce stindard mă încolonez. Dimineaţa senină din text face posibilă orice explorare, iar Brian promite, cu fiecare meandră a glasului său, că exploratorii vor găsi un ţinut ascuns de Dumnezeu într-un pliu al globului – undeva departe, dincolo de mările despicate de nava temerarilor care lasă în urmă tot şi se pot oţeli într-atât încât să nu arunce nici măcar o privire înapoi. Abia la a cincea ascultare îmi dau seama că mi se pare cum nu se poate mai normal ca vocea de pe ’39 să fie a lui Brian, nu a lui Freddie. Apare şi Freddie, însă doar la backing vocals, cum face de fapt pe toate discurile. În rest, tremolourile lui operatice sunt înlocuite de lirismul lui Brian. ’39 sună aproape ca o baladă sau ca o piesă country, ceea ce n-ai fi putut să-ţi închipui la începutul discului, cu Freddie lăsându-şi vocea să zburde pe Death on Two Legs. John scarpină basul cu sacadarea care l-a făcut celebru încă de la prima apariţie, în timp ce Roger contribuie cu câteva falsetto-uri teatrale şi imprimă baladei o cadenţă de o veselie întru câtva stranie prin felul cum bate în tobe.

Rămân pe braţul fotoliului şi accept cu o înclinare a capului ovaţiile publicului pregătit să revarse asupră-mi iubirea lui idolatră. Cânt mai departe, în locul şi cu meşteşugul lui Brian. Imaginile se recompun ca într-un caleidoscop al copilăriei. Litere sculptate în nisipul plajei şi linse de apă. Îndrăgostiţi care se ţin de mână şi râd în incendiul indigo al apusului. Bunici răsfăţându-şi nepoţii cu poveşti şi ciocolate. O navă care se întoarce după un timp pe care n-a mai stat nimeni să-l măsoare. Exploratori gata să dea veşti despre lumea nouă de la capătul lumii vechi. Bucurie şi tristeţe pe chipurile debarcaţilor, în funcţie de cine-i aşteaptă şi ce le spune la sosire. Pământ pârjolit, valuri de aer fierbinte, frunţi transpirate.Apoi însă răsar trei versuri care răstoarnă toate interpretările şi aşază altfel lumina şi sensurile.

Oh so many years have gone,

Though I’m older but a year,

Your mother’s eyes from your eyes cry to me.

Cum adică? Am înţeles bine? S-au scurs o mulţime de ani – zece? treizeci? o sută? – de la plecarea în expediţie şi, cu toate acestea, peste cei care s-au întors n-a trecut mai mult de-un an? Cum vine asta? Ce şaradă desfăşoară Brian în faţa mea? Cum poate timpul să se lăbărţeze şi să se strângă în felul acesta? Cum poate un an (al exploratorilor) să fie echivalent cu un secol (al celor rămaşi acasă)? Cum poate cineva să aibă concomitent mai multe vârste? Şi dintr-odată îmi aduc aminte că Brian nu e doar absolvent de matematică şi fizică, e şi un astrofizician împătimit. Cu doctorat, no less. Unde mai pui că, potrivit celor declarate într-un interviu pentru New Musical Express, e fascinat de Einstein, de teoria relativităţii şi de dilatarea timpului? Mă dumiresc, în fine. ’39 nu e defel o baladă de război, la fel cum nu poate fi o glumiţă SF despre explorarea necunoscutului. E un cântec despre timp, despre şerpuirile lui înşelătoare, despre felul cum se curbează şi se întinde. Un cântec de o frumuseţe gravă, cu un ritm interior care e ritmul timpului însuşi, aşa cum curge prin vieţile noastre.

Don’t you hear my call

Though you’re many years away,

Don’t you hear me calling you?

All the letters in the sand cannot heal me like your hand

For my life, still ahead, pity me.

Închei al şaselea bis în extazul general, cât pe-aci să mă dezechilibrez şi să cad de pe braţul fotoliului. E mult mai bine să fii Brian May decât Roberto Benzi. Curentul electric care trece prin fani îi azvârle din scaune spre mine. Iar în mijlocul lor văd o siluetă longilină, aproape străvezie, pe care se sprijină o căpiţă de păr negru şi creţ. E Brian în persoană, încântat de felul cum l-am suplinit şi dispus să aplaude până la înroşirea palmelor. Red Special, chitara pe care i-a fabricat-o taică-său în 1963, i se sprijină de piciorul stâng, cuminte ca un câine de aport. Mă uit la ea cu ochi lacomi şi cu o furnicătură în buricele degetelor. Zdranga-zdranga, aşa-mi ştampilase tătânele muzica asta divină, bucuria asta fără pereche, zborul ăsta peste toţi şi toate. Zdranga-zdranga. Auzi la el.

*

— Mi-a zis Cristi că te-a văzut la „Muzica“, îmi spune Paraschiv Cătălina la telefon, câteva ore mai târziu, cu o voce din care picură aluzii.

Cobzaru Cristian, prizonier etern al propriului miros de transpiraţie, e un coleg împotmolit într-o fixaţie maniacală faţă de colega mea de bancă.

— Mda, m-am dus. I-a vândut o tanti de-acolo un pont lui taică-meu.

— Şi?

— A fost omor, dar m-am scos. Am greblat un Led Zep. Ăla cu The Rain Song.

Mi-e să nu se dea balenă în lighean şi să spună „apă de ploaie“, dar în loc de asta întreabă scurt:

— Atât?

Vocea ei, calină când nu pârăşte, are un subton de dezamăgire. Dar nu-i nimic, un strop de perpeleală nu strică.

— Şi-un Queen. Ăla cu ’39.

— Aşa te vreau, susură înviorată Paraschiv Cătălina, de parc-ar fi pus pariu că aveam să-i procur discul. Şi? Mi-l aduci mâine?

Habar n-am dacă vorbele ei sunt semnalul de deschidere a negocierilor sexuale. Însă tare-aş vrea să-i văd figura la auzul replicii mele.

— Ţi-l aduc, dar nu mâine. Ştii când? Când o să-mi demonstrezi cum poate un nepot să fie mai bătrân decât bunicul lui.

Îmi închide telefonul înainte să apuc s-o avertizez:

— Vezi că e complicat. E complicat al naibii.

(povestire din volumul colectiv De la Waters la Similea. Oameni cool scriude spre muzica lor, Editura Humanitas, 2013)